Grigore Leşe - "Noi, românii, ne regăsim cel mai bine în cultura tradiţională. Aşa e firea noastră!" Dar ne mai cunoaştem oare cultura, istoria, valorile? Putem distinge realitatea actuală prin ceaţa dezinformării permanente ce ne înconjoară? Dacă nu, avem mereu o a doua şansă, totul e să vrem să aflăm.

Blog despre noi Headline Animator

vineri, 31 decembrie 2010

Va doresc sa aveti un an mai bun, sa fiti sanatosi, sa indrazniti mai mult, sa gasiti motive de bucurie, sa iubiti si sa visati!! La Multi Ani! Sa ne "revedem" cu bine in 2011!

Si uite asa, pe nesimtite si cu cea mai mare viteza de care-am fost vreodata constienta…mai trece un an.

2010 a fost un an de transformare cred eu, cel putin pentru mine, nu neaparat unul usor dar cu siguranta unul util si plin de lectii. Am cunoscut anul acesta cativa oameni de-a dreptul minunati (fara exagerare) cati n-am reusit sa cunosc si sa-mi apropii in ultimii…poate zece ani. S-au petrecut in aceste 365 de zile foarte multe lucruri; unele dintre ele de neimaginat pentru cineva extrem de calculat si cerebral, cum sunt eu (in ciuda naturii visatoare si romantice cu care m-a inarmat natura inainte sa ma arunce, undeva in jurul amiezii, acum niste anisori pe-aici prin lumea asta). Dar bune sau/si rele nu s-au intamplat degeaba, eu cred cu tarie ca nimic nu este intamplator in viata noastra, ca totul are un rost, un scop, o motivatie, asadar nu-mi pare rau de nimic, de niciun moment placut sau nu, de nicio discutie sau intalnire, de nicio pierdere si de nicio amanare (probabil nu era timpul potrivit ;)). Ma bucur c-am avut sansa sa le traiesc pe toate!

Am realizat astazi ca-n urma cu fix un an, eram :)), unde altundeva decat in fata pc-ului acesta, tastand de zor si facandu-mi  planuri si vise pentru noul ciclu ce urma sa inceapa… Pe cele mai multe le-am atins, desi  privind retrospectiv, cateodata, nu-mi dau seama daca eu am contribuit cu adevarat la realizarea lor sau ele au venit buluc peste mine…ca si cum viata mi-ar fi spus “hai odata, misca-te, fa ceva, nu vezi ca e timpul? ia de aici o mana de ajutor!”.

Partea cu adevarat frumoasa este ca dupa un an plin, epuizant deseori…simt ca lucrurile bune de abia de acum incolo incep. M-oi fi imbolnavit de optimism. :) (sper sa fie contagios si sa luati si voi!).  Presimt un an grozav, cu multe schimbari, in sensul dorit de mine…oricum, cu siguranta va fi in sensul care trebuie.

Concluzia anului acesta: cel mai important lucru in viata este sa visam, tot timpul, mai ales cu ochii deschisi. Si sa credem cu tarie ca ceea ce ne dorim (visam) se va intampla, oricat de neverosimil ar parea altora, caci nimic nu este imposibil. Visele sunt o particica din viata noastra (asta daca nu cumva viata insasi este un vis) si ramane singurul refugiu atunci cand  ati obosit sa dati piept cu duritatea realitatii zilnice; este insa si singura arma pe care nu ne-o poate lua nimeni, dar la care daca renuntam de buna voie, ne putem declara cu adevarat batrani si invinsi.
 
Va doresc sa aveti un an mai bun,  sa fiti sanatosi, sa indrazniti mai mult, sa gasiti motive de bucurie, sa iubiti (neaparat) si sa visati!! La Multi Ani! Sa ne "revedem" cu bine in 2011!

Si evident o melodie asa, drept cadou de nou inceput! Pup! :)






marți, 28 decembrie 2010

Tudor Gheorghe – “patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care e capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur”



"Patriotismul nu-i bratara sau papion sau palarie, sa-l porti sau nu, sa ti se para ca-ti vine sau nu-ti vine tie. Te nasti cu el, ti-e datul sortii, n-ai cum sa-l lepezi dupa tine. Il porti ca pe-o camas-a mortii, nu-l cumperi de la curti straine. Ca de vandut n-ai cum sa-l vinzi..."

Probabil ca a ajuns o notiune desueta…nationalismul. Cert este ca s-a transformat in ceva foarte rar intalnit in zilele noastre, dincolo de respectarea traditiilor.
Discutam cu un prieten zilele acestea (ca deh, macar de Craciun mai apucam si noi sa ne vedem unii cu altii, intr-o lume vesnic pe drumuri, agitata si extraordinar de ocupata) despre acest subiect. Si-mi spunea ca nu trebuie sa ma supere sau sa ma revolte faptul ca lucrurile stau astfel, ca cel putin pe cei tineri ii oboseste “predica” pe aceasta tema, ca ei se simt mai presus de toate europeni si prea putini romani, ca pentru ei suna mai bine muzica in limba engleza decat in romana…samd. Ca este o  urmare fireasca a emanciparii, a integrarii intr-o lume complexa, mixta, multinationala si multiculturala si ca-n fond cel mai probabil sentimentul asta al “iubirii de tara” este o trasatura individuala si ca oricat de intens ar fi “propovaduit” nu se invata. Zicea el ca patriotismul este undeva in tine, il descoperi si esti constient de el... sau nu si cu asta basta. Asa sa fie…?!
M-a pus putin pe ganduri, fiindca poate fi interpretat mesajul si-n felul urmator…”bine draga, tu esti si te declari iubitoare de Romania si de romani…si? Asta sa insemne ca trebuie sa fim toti asa? De ce?...  Si uite ca nu se invata, deci nu putem fi noi cei “civilizati si europeni” educati in sensul asta...pentru simplul motiv ca asta e ceva genetic, asemeni staturii,  la unii-n gene scrie sa fie inalti, la altii sa fie pitici…iar la altii patrioti.”.
L-am contrazis! Nu te nasti iubind, urand, simtind invidia... Toate sentimentele acestea apar pe parcurs. Asa ajungi sa iubesti in baza caracterului, educatiei, temperamentului, exemplului familial si social etc...La fel si cu patriotismul,  poti invata sa iti iubesti tara de la varsta de 3 - 4 ani...sau poti sa inveti sa fii patriot pe la 20 - 30 de ani... nu cred ca exista un tipar batut in cuie. Sigur, putem spune ca “te nasti cu el, ti-e datul sortii” doar in masura in care asta inseamna ca te nasti intr-o anumita patrie si acolo te formezi ca om, intr-o familie din Romania in cazul nostru.  Americanii de exemplu – stiu din povestirile rudelor mele stabilite acolo de vreo 30 - 35 de ani – sunt extrem de mandri de cine sunt ei; sa fie chiar asa claditi toti (si sunt un amalgam de etnii, de culturi si civilizatii, mai ceva ca-n Uniunea Europeana) din aceleasi gene?!
Si cum toata discutia nostra a avut loc pe un fundal de Tudor Gheorghe, de fapt  tocmai de la recitalul de mai sus a pornit…iata si un interviu realizat de Adalbert Gyuris:

"Tudor Gheorghe s-a născut la 1 august 1945, în comuna Podari, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani. Copilăria, dar mai ales adolescenţa au fost foarte dificile. Tatăl său, cântăreţ de biserică, a fost arestat şi deţinut politic la Aiud. Artistul a urmat liceul “Nicolae Bălcescu”, din Craiova şi Institutul de Teatru, Bucureşti, clasa de actorie, absolvent în 1966.
Astăzi Tudor Gheorghe îşi continuă neobosit cariera începută în 1966, susţinând în continuare recitaluri în ţară şi străinătate şi interpretând roluri, ca actor, dintre cele mai diverse pe scena “Naţionalului” craiovean.
Maestrul Tudor Gheorghe este o personalitate marcantă a culturii româneşti contemporane. Despre acel bob de fericire şi putere, despre preocupările ardente şi mistuitoare în care se manifestă: actor, poet, compozitor şi interpret s-a scris şi se va mai scrie mult pentru că tot ce s-a spus de fiecare dată e prea puţin. Este un profesionist şi un OM cu un mare caracter.

Adalbert GYURIS: Credeţi că aţi avut noroc că v-aţi născut la sat?

Tudor GHEORGHE: Tot ce înseamnă literatura română de la Creangă la Sadoveanu, de la mai tinerii poeţi Ion Alexandru, Marin Sorescu, toată literatura română e obsedată de celebrul vers al poetului Lucian Blaga “eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Nu pot să mă depărtez de ei şi să spun altfel şi eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Sunt fericit că m-am născut la sat într-o perioadă în care satul meu, era sat, într-o perioadă în care tradiţiile erau tradiţii, într-o perioadă în care lăutarii erau lăutari. Eu sunt produsul satului pe care l-am văzut dispărând încet-încet.


- Oamenii din Podari, satul copilăriei dumneavoastră şi natura înconjurătoare v-au marcat existenţa?


- Mi-au marcat existenţa din punct de vedere al dispariţiilor, am fost martor şi sunt în continuare la acestă tragedie, la faptul că satul meu, un sat frumos, care leagă două maluri, de aia se cheamă Podari, se află pe Jiu, s-a spus astfel satului meu că oamenii făceau legătura dintre maluri. Am asistat încet-încet cum ţăranii mei frumoşi, plini de fantezie şi păstrători de tradiţii, au dispărut.
Totul a fost foarte frumos până la generaţia copilăriei mele, noi am prins “maturitatea” satului. După aceea a venit colectivizarea forţată, cei care s-au născut mai târziu au dus-o altfel, iar care s-au născut acum nu mai au noţiunea exactă a frumuseţii satului. Pe mine m-au influenţat prin tragismul dispariţiei treptate a lor.


- Când v-aţi apucat să cântaţi la cobză, acest instrument frumos şi vechi, din păcate tot mai puţin folosit azi?


- În 1976 s-a întâmplat, este o poveste mai lungă, îi datorez acest lucru – culmea - celebrului tovarăş Dumitru Popescu “Dumnezeu”. Este o poveste plină de haz, acesta este adevărul şi nu pot să o ocolesc.
Mai sus amintitul era împreună cu tovarăşul Burtică la Craiova şi m-au întrebat într-o seară, având un dialog cu ei: de ce nu cânt la cobză? Eu am răspuns că în Oltenia este o tradiţie, se cântă la chitară. M-a întrebat câţi chitarişti mai buni sunt ca tine în Europa? Eu am răspuns: toţi! Apoi m-a întrebat: eşti oltean?
Da, am răspuns. Ai un simţ al perspectivei în tine? Eu am răspuns: probabil că da. Câţi cobzari sunt în Europa ca tine? Nici unul, am spus eu. Atunci învaţă la cobză mi-a mai spus şi se pare că a avut dreptate.


- Şi la chitară cum a fost?

- În studenţie am simţit nevoia de a mă acompania. Am învăţat singur, chinuindu-mă şi fiind pasionat de poezie, m-am gândit să nu spun poezii fără să am un acompaniament. Aşa încet am învăţat să cânt la chitară, însă nici acum nu ştiu să cânt bine, cred că nu asta e important. Chitara pentru mine ca artist a fost o recuzită. De chitară m-am sprijinit pentru a-mi spune oful, durerea şi frumuseţea.


- Cum aţi ales să deveniţi actor?

- Nu eu am ales, cred că meseria de actor m-a ales pe mine. Eu am plecat la Bucureşti ca să devin profesor de limba română, iubind limba noastră şi poezia.

Am fost la institut, la un curs de pregătire pentru filologie. Acolo era un tânăr asistent, afemeiat şi foarte drăguţ de altfel, care voia să uimească viitoarele candidate prin cunoştinţele sale poetice şi dădea citate din poezii. Eu l-am contrazis de două ori, corectându-l pentru că greşise versurile. El s-a cam supărat şi mi-a spus: dacă eşti aşa deştept du-te mă la teatru.


- Muzica dumneavoastră de mare profunzime se contopeşte cu textul, cuvintele joacă un rol în acest duet?

- Niciodată n-am ştiut să cânt gol, n-am lălăit în viaţa mea. Totdeauna am crezut că în spatele fiecărei poezii, poeme, există o muzicalitate. Versurile au muzicalitatea lor, eu am fost un bun receptor al muzicii interioare al fiecărei poeme şi simt – cred - că toate acestea difuzează acestă muzică din interiorul poeziei. Dumneavoastră, dacă citiţi un vers va “cânta” probabil într-un anume fel. Eu am fost acel care am ascultat muzica interioară, am ştiut să o transmit mai departe, am fost un difuzor al unei muzici interioare, al fiecărei poezii.


- Sunteţi un artist complex şi sensibil, cum definiţi patriotismul?


- Am un poem cântat pe un disc de-al meu “Mie-mi pasă”, un disc făcut integral de mine: text, muzică şi voce. Este o radiografie ce înseamnă disperarea românilor după 1989. O radiografie a societăţii române în care eu încerc să analizez ce am crezut că o să fie şi ce suntem de fapt. Atunci spuneam: “Patriotismul nu-i brăţară,/Nici papion,/Nici pălărie/Să-l porţi sau nu/Să-ţi pară/Că-ţi vine/Sau nu-ţi vine ţie./Te naşti cu el/Ţi-e datul sorţii/N-ai cum să-l lepezi/De pe tine/Îl porţi ca pe-o/Cămaşă a morţii”.
În concluzie, patriotismul este cumulul sentimentelor naţionale ale unui individ care e capabil să recepteze frumuseţile oamenilor din jur.


- Dumneavoastră cântaţi din suflet pentru suflet, de unde această nobleţe şi putere spirituală?

- Poezia este plină de frumuseţe şi nu numai poezia română. Poezia lumii e plină de frumuseţe şi atunci un om care şi găseşte sprijin în frumuseţea acestei poezii n-are cum să vorbească decât de la om la om.

Poezia scrisă de oameni pentru oameni şi ceea ce am făcut eu nu este nimic altceva decât să promovez acest dialog posibil într-o manieră care-mi aparţine. Am încercat să readuc poezia la starea ei primară, poezia-cântec.
Eu sunt convins că aievii grecii, marii oratori, marii tragicieni greci nu recitau sau nu spuneau vorbele şi totul era o anume cantaţie! De la această incantaţie am plecat şi cred că asta se întâmplă în relaţia dintre mine la ora actuală, nobleţea poeziei, nobleţea şi rafinamentul poeziei s-a transformat în ceea ce fac eu astăzi.
Probabil că de aici vine şi acest raport.


- Ce transmiteţi românilor care locuiesc în afara ţării noastre?

- Mi-e greu să răspund, pentru că fiecare om are lumea lui, idealul şi gândul său.

Însă mie mi-a fost dat să umblu prin toată lumea, să mă întâlnesc cu români de pretutindeni. Am cunoscut oameni care s-au realizat din punct de vedere socio-economic şi oameni care nu s-au realizat din acest punct de vedere.
Cei care s-au realizat tânjesc dupa ţară şi după frumuseţile pe care le-au părăsit, după prieteni, după relaţiile care nu le găseşti în altă parte decât la tine ACASĂ.
Cei care nu s-au realizat îşi neagă originea şi acest lucru este tare grav.
Eu nu le doresc românilor decât să aibă răbdare cât încape în faţa umilinţelor pe care trebuie să le trăiască, indiferent în ce grad de bunăstare materială sunt. Oriunde prin lume totdeauna nu eşti de-al lor, oricât de greu ţi-ar fi acasă, totdeauna găseşti un sprijin, o vorbă bună şi un ajutor.


- Maestre Tudor Gheorghe a fost o adevărată plăcere să vă ascult, mi-aţi vorbit cu glasul dumneavoastră inconfundabil, cald şi cu calm, cu mare pasiune şi dragoste pentru tot ce faceţi ca să ne dăruiţi nouă din grădina de rai o bucată de frumuseţe şi veşnicie.
Vă mulţumesc tare mult pentru discuţia avută şi vă doresc toate cele bune în toate activităţiile domniei voastre.
Cu mult respect şi drag a consemnat
Adalbert GYURIS

duminică, 26 decembrie 2010

Numele trandafirului - superba carte, interesant film…astazi 26.12.2010 la TVR2 ora 22.30

“Numele trandafirului” mi s-a parut o carte grea si la propriu si la figurat :), dar (in mod paradoxal) foarte interesanta, nu doar prin actiune, cat prin simbolistica, profunzime si atmosfera. Este un roman al scriitorului italian Umberto Eco. Este o povestire istorică, dar şi o anchetă pentru găsirea criminalului ce are loc într-o mănăstire italiană în anul 1327. Toate evenimentele au loc in biblioteca manastirii si in jurul ei. Undeva, ascunsa, este o carte pentru care merita sa ucizi. A fost publicat mai întâi în limba italiană în 1980, cu titlul “Il nome della rosa “(Numele trandafirului), traducerea în limba română apărând în 1984. Romanul a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului şi Premiul Strega în 1981.

“Nu mi s-a intamplat pana acum sa aleg carti greu de citit, greu de urmarit, asta daca nu punem la socoteala Ulise-le lui James Joyce. Aia mi s-a parut imposibil de citit, poate si datorita subiectului. Dar daca as avea ambitia sa ma apuc acum de ea, poate as gasi-o la fel de captivanta ca si cartea lui Umberto Eco.

Revenind la subiect, povestea din paginile cartii e urmatoarea: la o abatie benedictina din nordul Italiei, la sfarsitul anului 1327, se comite o crima. Cel putin asa considera Abatele care il cheama pe Wlliam din Bakersville (zis Guglielmo), calugar franciscan, pentru a descoperi criminalul. Acesta, inzestrat cu o nemaipomenita putere de deductie si o stralucita capacitate de analiza se ocupa de caz, impreuna cu tanarul novice, Adso, din perspectiva caruia este intreg romanul povestit. Prima crima este urmata de alta, apoi de alta, apoi de a treia, in curand si a patra, si asta in doar 5 zile. Calugarul urmareste toate pistele care i se ofera, insa toti cei pe care ii banuieste a fi vinovati de omor, sunt ucisi si ei. Elucidarea crimei trebuie sa se petreaca pana la sosirea unei delegatii pontificale avignoneze pentru a nu pata prestigiul faimoasei abatii.

Acest sumar microscopic e suficient pentru a va introduce cat de cat in intriga romanului. Insa lucrurile se complica cand Eco ne prezinta abatia, traditiile si obiceiurile ei, cand un set de reguli stabilite pentru calugarii de acolo, noua ni se dezvaluie ca fiind abusurde, duse la extrem, si neinchipuit de parsive. Daca la inceput se creeaza impresia ca aceasta carte este una despre descoperirea unei crime, ne-am putea insela pana ajungem la sfarsit. La fel cum am putea sa ne inselam si daca am crede ca este despre religie, calugari franciscani, benedictini sau despre eretici. Am putea cadea in plasa si daca pe alocuri depistam teorii lingvistice si ii simtim pe ceafa respiratia calda a lui Saussure. Sau daca am cataloga Numele trandafirului ca o carte despre carti, despre stiinta ce ne-o furnizeaza ele, si atunci am intelege gresit. Pentru ca Numele trandafirului este despre toate aceste subiecte inseparabile. Autorul le incheaga cu o asemenea maiestrie incat nu se poate extrage o tema singulara sau principala. Cel putin eu nu pot, pentru mine, e vorba despre toate cele de mai sus si inca despre si mai multe.

Pe coperta IV, cineva se intreba daca e un roman politist. Hmm… n-as merge atat de departe pentru ca, desi se investigheaza crime, desi sunt urmarite piste asemenea unui caz din CSI, nu pot cataloga acest roman ca fiind asa ceva.  Insa misterul pluteste atat in abatie cat si in paginile cartii. Ceea ce il confera este biblioteca asezamantului, un loc in care nu are voie sa intre nimeni, cu exceptia abatelui, a bibliotecarului si a ajutorului de bibliotecar, care sunt singurii ce ii stiu randuiala. Motivele pentru care este atat de pazita si de interzisa il reprezinta chiar cartile, adevarul din ele, minciunile pe care le pot ascunde, dar mai ales efectul pe care l-ar putea afla asupra calugarilor daca acestia ar avea acces la ele. „Biblioteca se apara singura, e de nepatruns precum adevarul pe care il gazduieste, amagitoare precum minciunile pe care le pastreaza. Labirint al mintii, ea este deopotriva un labirint pamantesc. Poti sa intri, dar nu poti sa mai iesi.” Bineinteles ca ancheta condusa de Guglielmo si Adso nu tine seama de acest impediment si lucrurile se clarifica pentru ca inteleptul calugar ii desluseste legendele pe care altii le-au brodat pentru a tine orice nepoftit in incinta ei.

Intre peretii manastirii se intampla mai multe pacate decat in lumea obisnuita, crime, minciuni, furt, inselaciune, pofta de putere, manipulare, aproape toate pacatele capitale.

Interesant de amintit este punctul de vedere al lui Jorge, personaj inspirat, din cate am inteles, de Jorge Luis Borges. Acesta se declara inca de la inceputul cartii impotriva rasului, pentru ca prin ras omul se depraveaza cel mai mult, rasul este pacat de moarte si il indeparteaza pe om de la meditatie si de la curatenia sufleteasca. Teorii intregi si exemple ce nu se mai termina sunt aduse pentru si impotriva sustinerii acestui punct de vedere. Nu lipseste nici preacurvia exercitata de calugari, atat intre ei, cat si cu femei, Adso insusi fiind fermecat de o tanara taranca cu care intretine actul sexual. Insa, acest pasaj este atat de fermecator, incat nimic din ce povesteste in memoriile lui nu este intinat de vulgaritate sau pacat.
Umberto Eco se dovedeste a fi expert in pietre pretioase, plante, religie, arhitectura, limbi straine si atatea altele incat nici nu mi le mai amintesc. Si totusi ar fi atatea de spus despre cartea asta, mai am multe notite despre ea. Insa deja am scris prea mult si mi-e sa nu va povestesc totul. Fiti fara grija, mai e mult prea mult pe langa tot ce am scris eu aici.”  Sursa








Ecranizarea romanului a fost realizata in 1986 sub titlul The name of the rose. Pentru cei interesati sa o urmareasca, astazi 26.12.2010 pe TVR2 de la ora 22.30. :)

Actori: Sean Connery, Christian Slater, Helmut Qualtinger, F. Murray Abraham, William Hickey, Elya Baskin, Volker Prechtel, Leopoldo Trieste, Michael Lonsdale
Regizor: Jean-Jacques Annaud
Premii:
Filmul s-a bucurat de numeroase nominalizări şi premii câştigate la foarte multe festivale internaţionale de film. Deoarece lista este extrem de lungă, iată doar câteva:
- în 1987 câştigă premiul Cesar pentru "cel mai bun film străin" - Jean-Jacques Annaud.
- în 1988 câştigă premiul pentru "cea mai bună producţie" la Festivalul de Film din Bavaria; premiul BAFTA pentru "cel mai bun actor" - Sean Connery şi premiul pentru "cel mai bun machiaj".

 

vineri, 24 decembrie 2010

Colind pentru Mos Craciun


Adriana Margalina - Colind pentru Mos Craciun
   



Intoarce-te mosule, nu zabovi,
Macar o speranta ne lasa,
Ca-n zorii de seara si-n zorii de zi,
Al nostru vei fi, sa te dam la copii,
Si adu-ne tara acasa.
Ia painea aceasta si-mparte-o la toti
Pe noi cei nevrednici ne iarta
Si da-le noroc la mineri si piloti
Si da-ne curaj tuturor daca poti
Sa credem in tine-n soarta. (bis)

Refren:
Tu stii totdeauna ce daruri s-aduci
Ca nu vii aici prima oara,
Memorie da-le din nou la uituci
Si da-le mereu doua cuiburi de cuci
Si adu-ne tara in tara (bis).

In toate povestile neamului esti
Cantar pentru orice greseala,
Tipar al colindelor vechi romanesti,
Dar astazi, preabunule dinspre povesti,
Coboara in viata reala.
Si da-ne credinta ca nu vom cadea
Si da-ne unire si fapta
Si vezi ca-n odaie sub ultima stea
Din ultimul brad admirand barba ta
Doi ochi de copil te asteapta. (bis)

Refren: (…)

Doi ochi de copil pretutindeni arzand,
In fiece casa din lume,
Doi ochi care stiu, care simt, ca-n curand,
Si tu Mos Craciun ai sa fii om de rand,
Un inger batran fara nume.
Tu adu-ne pace cinstita-ntre noi
Si treci peste jale si ura
Si scoate poporul roman din nevoi
Si adu-ne tara intreaga-napoi
Ca multi o hulesc si o fura. (bis)

Refren: (…)

Va fi un noroc de vei vrea sa te-abati
La fiece trista fereastra,
Si drept sa ne spui ca suntem dezbinati
Si drept sa ne-nveti regasirea de frati
Cu mila iertand tara noastra.
E noaptea Craciunului fara sfarsit
Ne nastem noi toti inca o data
Si crucea-n noi ca un semn izbavit
Si-n Muntii Carpati ce ninsori s-au pornit
Si-ncepe un clopot sa bata. (bis)

Refren: (…)

Sa mergem la rude, se canta colinzi,
Se-ncearca prin cantec-o veste
Dar vai in spitale mai sunt suferinzi
Pe ei ingrijeste-i cat poti sa cuprinzi
Ca viata prea draga le este.
Fa cald in odaile fara de foc,
Da paine la lumea flamanda,
Da neamului nostru un pic de noroc,
Sa nu mai suporte baiata de joc,
Si nici o mintita izbanda.

Refren: (…)

Topeste-le lantul la cei din arest,
Mai ilumineaza-le rostul
Si adu lumina si pace in Est
Si-nvata si tu un colind de protest
Din templele neamului nostru.
Intoarce-te mosule ceasu-i tarziu
Revino in noaptea adanca,
De ani si de ani generatii te stiu
Ai fost interzis intr-un tragic pariu
Murim asteptandu-te inca.

Refren: (…)

Colind pentru Mos Craciun - Adrian Paunescu

Fie ca Sarbatoarea Craciunului sa fie asa cum v-o doriti! Sa reusiti sa fiti aproape de cei dragi sau cel putin sa ii simtiti aproape pe cei dragi voua!

“Daruieste fara constrangeri, fara indoieli si temeri irationale, daruieste fara sa ai asteptari, daruieste din inima, daruieste neconditionat!

Daruieste in primul rand Timp, daruieste Bunatate, daruieste Blandete si Cuvinte de Suflet! Daruieste-le tuturor, chiar si celor care crezi ca nu merita darurile tale – nu uita ca suntem  toti interconectati, interdependenti.

Primeste cu candoare, cu inocenta, bucura-te de darurile primite, fara sa le minimalizezi importanta si tine cont de faptul ca nimeni nu iti poate darui nimic daca tu iti vei refuza dreptul de a primi.”
Preluat de pe  MinuneMica





Ioan Bocsa - Catu ne-am d-umblat - colind
   


















marți, 21 decembrie 2010

Cine a compromis naţionalismul românesc după 1989? Partea IV

Am revenit cu această serie de articole la cererea insistentă şi îndreptăţită a cititorilor noştri. Au trecut câteva luni din august, când am publicat ultima parte a seriei “Cine a compromis naţionalismul românesc după 1989?”, însă am făcut-o cu un motiv întemeiat. În primul rând, au fost câteva piste care au trebuit testate; evident că toate prezumţiile s-au transformat de atunci în certitudini. În al doilea rând, a fost nevoie de timp pentru a sistematiza toate valenţele acestei compromiteri şi pentru a idenfica actorii cheie. Din acest punct de vedere, pot să spun că încă mai este nevoie de ani buni pentru a putea desluşi toate iţele în care s-a încălcit revirimentul naţionalist din România. Din nefericire, acest lucru nu mai este neapărat necesar. Căci dacă naţionalismul românesc a deschis în sfârşit ochii după decenii de comunism, a făcut-o prea târziu. A dus lupte care nu trebuiau duse, s-a istovit jucându-se cu propriul destin, însă niciodată nu a avut minţile luminate care să îl facă de succes. Nu a înţeles că lupta politică se duce în numele unor idealuri, însă nu folosind idealurile ca unelte la vedere. Lupta politică se duce aprig şi nemilos, ca orice luptă pentru putere. Aşa a fost de când e lumea, fie că discutăm despre uzurpări armate de putere sau de curente politice suficient de abile şi de inovatoare cât să câştige lupta cu mastodontul politicii corupte şi antinaţionale. Niciodată romanticismul politic nu a câştigat vreo luptă. A câştigat poate simpatie postumă şi menţiuni în tratatele de specialitate. Şi chiar acest “romanticism” a fost inoculat naţionaliştilor apăruţi după Revoluţie, un romanticism care i-a făcut prăzi uşoare pentru duşmani, pentru serviciile secrete, pentru intelectualii de partid reinventaţi în dizidenţi şi, nu în ultimul rând, i-a făcut victime ale propriei infatuări şi propriei naivităţi.
Am scris în episoadele trecute despre tentativele de renaştere a naţionalismului sub forma Mişcării Legionare, despre episodul Gazeta de Vest, episodul Bibliotecii Petre Ţuţea din Timişoara şi despre cum Horia Sima a coordonat personal aceste puseuri naţionaliste post-decembriste. Am acreditat ideea că serviciile secrete, conduse de Virgil Măgureanu, şi-au dat aportul pentru a stopa orice tentativă de înfiinţarea a unei alternative politice reale în România. În următoarele luni voi scrie despre “vedetele securiste Mişcării”, care au contribuit din plin la mistificarea istoriei Mişcării Legionare, un exemplu fiind (Mircea Nicolau erata) Şerban Milcoveanu, voi scrie despre “naţionalismul” Partidului România Mare şi al PUNR, despre mişcarea anticomunistă din Piaţa Universităţii, voi desconspira importanţi actori ai scenei naţionaliste ca şi membri ai DIE, apropiaţi de exilul românesc de dinainte de 1989, voi scrie despre formarea Noii Dreapte, despre mişcarea anarhistă din România şi despre cum a fost aceasta susţinută de serviciile secrete din Germania şi SUA. Însă azi voi scrie despre toate acele grupări despre care probabil nu aţi auzit niciodată şi care îşi dispută de ani de zile cărămida. Care cărămidă, vă întrebaţi? Cărămida cu care se vor bate în piept cei mai mari legionari, singurii urmaşi ai Legiunii, singurii care au voie să se prezinte ca autentici şi legitimi urmaşi ai fenomenului. Căci, dacă nu ştiaţi, după 1989 nu puteai să participi la un eveniment cu caracter memorial, să încerci să publici ceva “de dreapta”, fără să apară slugile sistemului, colorate în verde şi cu o diagonală neagră, să te ia de piept şi să îţi explice că singurii legionari sunt ei. Pentru că aşa spun ei.
Această dispută a fost şi este una care, personal, m-a lăsat impasibil. Înţeleg nevoia de a te revendica ideologic. Nu poţi reinventa roata şi nu poţi discuta despre naţionalism în România fără să te referi la Avram Iancu, Mihai Eminescu, AC Cuza, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima, cel din urmă fiind şi cel mai important ideolog al acestui curent. La fel, este imposibil să nu distingem diferenţele de nuanţă şi de manifestare ale naţionalismului românesc, în toate perioadele sale, de la revoluţia de eliberare naţională a lui Avram Iancu, la mişcarea antiliberală şi unionistă a lui Eminescu, la virulenţa antisemită sub semnul zvasticii a LANC-ului lui AC Cuza, la naţional-creştismul “transgresional” al lui Codreanu şi la naţionalismul versatil şi de lungă durată al lui Sima. La fel, momentele când îl vedeam la TV pe Şerban Suru, autointitulat lider al Mişcării Legionare de după 1989, cu cămaşă verde şi diagonală, nu puteam să nu mă gândesc dacă asist la un circ intenţionat sau la unul nevinovat. Tot ceea ce ştiu acum despre profesorul de fizică Şerban Suru îmi indică faptul că acesta nu a fost unul dintre pionii trimişi să ducă în derizoriu moştenirea lui Codreanu, prin afişarea stilului decrepit “legionar”, fără şanse de empatie din partea românilor. A fost însă unul dintre cei care probabil, inconştienţi sau naivi, a reuşit să aducă ML în atenţia opiniei publice. Cât bine sau rău a făcut Suru, rămâne de văzut, iar bârfele care îl suspectau de rea-voinţă, datorită mediatizării sale poate prea excesive în media mainstream, se vor confirma sau nu la un moment dat.
Dar cu siguranţă cel mai dăunător factor a rămas cel al dezbinării intenţionate. Fie că era vorba de simişti vs. codrenişti, fie că e vorba de adevăraţi vs mai-puţin-adevăraţi legionari, aceste certuri au monopolizat atât de mult firavele organizaţii naţionaliste apărute după revoluţie, încât acestea efectiv s-au autodistrus. Devenea tot mai clar, în anii 1998-2000, că a defila cu steagul verde şi cu cămaşa cu diagola era ceva vetust, decrepit şi chiar stupid. “Legiunea nu este o broască ţestoasă ca s-o cunoşti după carapace”, a spus legionarul Horia Cosmovici, referitor la simbolistică. Cât despre disputa simişti versul codrenişti (“simiştii” “codreniştii” acreditau ideea că Horia Sima fusese un agent al Siguranţei care a distrus intenţionat Legiunea şi că după moartea lui Codreanu conducerea Mişcării a fost uzurpată), este suficient să admitem faptul că după 1990 toate iniţiativele durabile şi cu efecte în timp au venit ca urmare a planului personal al lui Horia Sima şi Mircea Dimitriu, iar că unul dintre detractorii acestuia este Nicador Zelea Codreanu.
Cine este Nicador Zelea Codreanu? În principiu, este nepotul lui Corneliu Zelea Codreanu, fost şofer de salvare şi preşedinte al asociaţiei “Acţiunea Română”, care editează publicaţia “Cuvântul Legionar”. Nicador este un personaj care în urmă cu ceva vremea a fost prezent, ca orice noutate, în presa mainstream, acreditându-se titulatura de nou lider al “legionarilor”. Autor al volumului “Mişcarea Legionară – Lucrări necenzurate” (Editura Lucman, 2010) , Nicador este un virulent detractor al lui Horia Sima, însă aparent toată activitatea sa se centrează exclusiv în jurul publicării “Cuvântul Legionar” (ziarul Mişcării Legionare, în duhul lui Corneliu Zelea Codreanu, potrivit editorilor), distribuit exclusiv în formă tipărită, secondat de redactorul Nicoleta Dobrin. Iată ce scrie despre “simişti” camarada lui Nicador pe rudimentarul site al “mişcării”: “Diferenţa între legionari şi “simişti” constă în faptul că aceştia din urmă, admiratori ai lui Sima, aplică de fapt preceptele idolului lor, pretinzând însă că sunt totuna cu principiile legionare. Pentru a nu intra în amănunte supărătoare ne vom limita să spunem că simiştii mint, nu-şi recunosc greşelile, nu au discernământ (o dovadă este faptul că-l consideră pe Sima “urmaşul” legitim al Căpitanului!), cultivă bârfa şi intriga (ajungând până la denigrarea marilor personalităţi legionare care au refuzat să accepte abaterile grave ale lui Sima de la linia legionară – nici Ilie Gârneaţă, nici preotul Dumitrescu-Borşa, nici Papanace, nici Iasinschi, nici Milcoveanu, nici familia Fondatorului Mişcării, nici foarte mulţi alţii n-au scăpat), pun accentul pe politic (au trecut direct la înfiinţarea unui partid, “Pentru Patrie”; acesta însă, în atâţia ani de existenţă, nu numai că nu este cunoscut, deşi este partid, dar n-a reuşit să obţină în alegeri un număr de voturi măcar egal cu numărul membrilor lui).”. Potrivit lui Mircea Dimitriu, secretarul general al Mişcării din exil şi succesorul lui Horia Sima, Nicador a apărut pe scena “legionară” în pragul vârstei de 50-60 de ani, puternic influenţat de moştenirea “codrenistă” a lui Şerban Milcoveanu. Mai mult, aceasta a anunţat formarea partidului “Unitatea Naţională pentru Renaşterea Creştină” (în 1998, la comemorarea de la Tâncăbeşti), un partid care nu s-a mai format şi poate fi încadrat la secţiunea “diversiuni securiste”, orchestrate de către agentul Securităţii Şerban Milcoveanu, cel mai mediatizat “legionar” de după 1989.
Încă îmi aduc aminte de alţi reprezentanţi ai curentului “codrenist” pe care i-am cunoscut acum câţiva ani, probabil prin 2003, la Aiud, la comemorarea victimelor regimului comunist, unde plecasem din Timişoara alături de membri ai filialei Noua Dreptă şi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Cu puţin timp înainte să îl cunosc şi să stau la masă cu legendarul Ion Gavrilă Ogoranu, în timpul slujbei de pomenire a martirilor, un individ cu cămasă verde se apropie de mine şi mă împunge cu degetul în piept strigându-mi că el e adevăratul legionar, iar eu sunt un impostor. Nu ma apucat să îi spun că poate să îşi scrie pe frunte asta, căci oricum eu nici nu sunt şi nici nu vreau să fiu vreun legionar, cel puţin nu aşa cum înţelege el. Nedumirit, am aflat apoi că diferite personaje, grupate în organizaţii care azi nu mai există, înfiinţaseră primul sport naţionalist din România: “care-i-mai-lejionar”. Nume ca şi Cristi Neagoe, Lili Neagoe, Costel Condurache, Cezarina Bârzoi sau Ionuţ Băiaş (pe ei poate îi ştiţi de pe Hotnews.ro, unde erau redactori) probabil nu vă spun nimic. Şi aşa şi trebuie, însă aceste personaje şi-au adus şi ele contribuţia la falsele dispute din sânul naţionaliştilor români. O dispută controlată, atât de “servicii”, cât şi de prostie. Azi pot să spun cu sinceritate că doar două grupări au reuşit să iasă din acest marasm: Noua Dreaptă, fondată de avocatul bucureştean Tudor Ionescu şi Partidul Pentru Patrie, fondat de Nistor Chireanu, actualmente condus efectiv de secretarul general Florin Dobrescu (partid care mai colaborează cu Fundaţia Gh. Manu, care nu şi-a păstrat atât de evident profilul “codrenist” imprimat de fondatorul Şerban Milcoveanu). Organizaţia lui Costel Condurache şi Cezarina Bârzoi (căsătorită Condurache), “Prezent!”, s-a axat în ultimii ani pe conferinte dedicate martirilor legionari şi în special lui Valeriu Gafencu, al cărui nepot este unul dintre fondatorii Noua Dreaptă şi a publicaţiei Altermedia. Au lăsat disputele la o parte şi au “nişat” zona comemorativă şi culturală a spectrului naţionalist. Încet-încet, “fenomenul” a reuşit să se cureţe de paraziţi, însă după prea multe convulsii. Personaje de tipul lui Milcoveanu nu ar mai avea astăzi succes, iar acţiunile comune sunt tot mai dese. Însă de un lucru nu au reuşit să se scuture aceste organizaţii: o fixaţie aproape bolnavă pentru simboluri care necesită încă 50 de ani de “purificare” în mentalul colectiv al românilor, o fixaţie pentru cămăşi verzi, când românii se înclină cu respect doar la costume şi o oarecare decrepitudine în limbaj şi în acţiunile sociale, care încă nu reuşesc să atingă coarda sensibilă a românilor.

luni, 20 decembrie 2010

Wikipedia - manipularea informatiilor?!

Care este adevarul? O cautare online de informatii se termina adesea pe website-ul Wikipedia. Si eu am folosit date, informatii, de pe acest site, inca de pe bancile liceului cand aveam de facut referate pe diverse teme. Zilele trecute am accesat Wikipedia in cautare de informatii despre Radu Beligan, de exemplu.
Cum in ultimul an am avut sansa ca timpul sa-mi permita sa  zabovesc pe internet mai mult decat de obicei, s-a intamplat sa dau si peste discutii pe forumuri sau chiar intre administratori din cadrul Wikipedia Romania si diversi useri inregistrati; astfel, am asistat la tot felul de certuri, de dispute pline de acuzatii, chiar de relatari ale unor useri despre modul discretionar si subiectiv al administratorilor de a admite sau a sterge informatii corecte si documentate fara a da motivatii pertinente pentru actiunile intreprinse. Concluzia la care am ajuns este ca, informatia oferita in mod gratuit pe Wikipedia poate sa fie in mod evident usor manipulata, trunchiata astfel incat sa se plieze pe anumite curente, tendinte, politici…

Ei…si ca de obicei, cand ma astept mai putin, apare cate-un mic stimul care-mi aminteste de faptul ca am lasat multe intrebari fara raspuns si curiozitati nelamurite. Acum doua zile, am reluat tema de gandire fiindca am vazut postat  pe o alta pagina urmatorul filmulet, despre ce inseamna Wikipedia, cine este fondatorul si modul cum ajunge informatia in pagina website-ul respectiv. Este interesant, si n-ar trebui sa fie considerat “fatalist” sau strict “conspirationist”. Nu contest utilitatea Wikipedia, ca dovada ca-l si folosesc in continuare, doar ca, vorba unui amic cu care tocmai ce-am purtat o conversatie interesanta :)…putina precautie nu strica niciodata. Trebuie privita ca sursa de informare alternativa si in niciun caz obiectiva, unica si de netagaduit.



Si desi cum spuneam, am vizionat filmuletul si salvat link-ul catre el in ideea ca voi scrie despre subiect, abia in seara asta m-am decis, pentru ca, pe modelul impulsului de care am mentionat deja, tocmai am citit revolta unui parinte care s-a confruntat cu problema manipularii informatiilor pe Wikipedia.

Cariera Internaţională a unei erori voite. Adevarul: cum l-a asasinat Mihail Moruzov pe Octavian Goga

Recent, un vechi şi bun prieten mi-a dat un telefon să îmi semnaleze faptul că fiului său i-a revenit, la şcoală, sarcina de a pregăti o succintă prezentare a “poetului pătimirii noastre” – Octavian Goga. Cum de mai mulţi ani, nici Academia Română, nici alte instituţii, cu atât mai puţin Ministerul Culturii, nu au făcut nimic pentru reeditarea operei poetului de la Ciucea, prietenul meu a recomandat fiului său să caute informaţii pe internet. Evident că principala sursă a fost Wikipedia, unde, în legătură cu moartea poetului român, uite ce se vehiculează: “La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Conform testamentului, nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia. “

Autorul informaţiei stupide şi inexacte (în ce priveşte exclusive moartea propriu zisă şi cauzele acesteia), dacă ţinem cont de notele de la subsolul acestui articol, pare a fi nimeni altul decât cunoscutul istoric literar Ion Dodu Bălan.
Desigur, articolul consacrat pe site-ul Wikipedia poetului şi omului politic român Octavian Goga conţine şi multe alte inexactităţi, erori sau abordări de evidentă rea credinţă. Dar să revenim, pentru început, la citatul de mai sus. În primul rând ne aflăm în faţa unor nepermise inexactităţi. Pentru clarificarea acestor afirmaţii, precizăm că la data de 5 mai 1938, poetul însoţit de colaboratori apropiaţi, dar în absenţa soţiei sale, Veturia Goga, plecată să-l întâlnească pe ministrul de Externe al momentului, Nicolae Petrescu Comnen, spre a-i aduce la cunştinţă rezultatul discuţiilor avute de soţul ei cu importanţi oameni politici şi de stat de la Budapesta în legătură cu probema spinoasă a revizionismului, a plecat la Cluj . Deşi demis în mod odios din funcţia de prim ministru, la data de 10 februarie (nu 11 februarie 1938, cum eronat se afirmă în articolul din Wikipedia), de odiosul rege Carol al II-lea, acestuia îi era teamă de fostul său premier şi decisese suprimarea fizică a acestuia spre a evita eventuala revenire, pe fondul situaţiei dezastruoase, politic şi social economic, în care se afla ţara, a extremei drepte la Putere într-un viitor nu prea îndepărtat. Prin urmare, când se afla la Cluj, profitând de faptul că poetului îi plăcea berea, s-a pus la cale otrăvirea lui, la restaurantul New York, de către agenţii lui Mihail Moruzov, din însărcinarea directă a lui Carol al II-lea. Revenit la Ciucea, în aceeaşi zi de 5 mai 1938, otrava administrată poetului de agenţii lui Moruzov îşi face treptat efectul. În cursul serii de 5 mai , poetul intră în comă. Medicul din Ciucea, un oarecare dr. Perciun, nu sesizeză, însă, otrăvirea poetului. El a confundat manifestările şi cauza morţii cu o congestie (nu infarct!) cerebrală. De altfel, marele medic dr. Iuliu Haţieganu, venit, la solicitarea telefonică a Veturiei, la căpătâiul lui Goga, l-a apostrfat extrem de dur pe dr. Peciun reproşându-i că nu a sesizat otrăvirea acestuia şi nu a decis luarea, din timp, a măsurilor ce s-ar fi impus. După cum se vede, poate şi pentru a nu o speria prea tare,Veturie Goga I s-a comunicat că ar fi vorba despre o banală “tensiune arterială”.

În acelaşi articol consacrat poetului se fac o serie de erori foarte grave în ceea ce prieşte atribuirea exclusive lui a tuturor exceselor anti-semite ale momentului. Pobabil că cineva are interesul, în continuare, al punerii la zidul infamiei a poetului pătimirii noastre şi a trecererii cu vederea a politicii scelerate a lui Carol al II-lea, cea mai sinistră personalitate a istoriei moderne a României. Dacă autorul acestui text de prezentare a poetului a fi avut inspiraţia să depăşească, ca sursă de informare, textile dogmatice datorate lui I.D. Bălan şi ale altor imitatori ai acestuia, ar fi putut constata că iniţiativa adoptării majoităţii legilor anti-semite şi a întregii politici aferente i-a aparţinut lui Carol al II-lea. La acest capitol vor trebui revăzute şi analizate în consecinţă declaraţiile făcute, prin interviurile acordate unor publcaţii vest europene, de regele de ruşinoasă amintire Carol al II-lea şi de omul politic Istrate Micescu, cel impus lui Octavian Goga de rege ca ministru de Externe în guvernul prezidat de el, imediat după instaurarea acestui Cabinet.
Noi nu urmărim să îl scotem pe Octavian Goga basma curată, dar nici nu putem tolera ca, la peste 70 de ani de la moartea lui, încă să i se atribuie doar lui toate faptele şi exagerările în tratarea minorităţii evreieşti din ţara noastră în perioada interbelică . Antisemitismul nu a fost inventat şi pus în practică de români şi cu atât mai puţin de Octavian Goga . Recomandăm celor sinceri interesaţi de cunoaşterea adevărului să urmărească atitudinea, în această materie, în perioada la care ne-am referit, nu doar a politicienilor români, dar şi a celor din Ungaria, Jugoslavia, Franţa, Polonia, precum şi din alte ţări europene . Este nedrept să se perpetueze, chiar şi pe un site prestigious asemenea celui citat de noi, o serie de inexactităţi şi etichete mincinoase promovate, de obicei, de politrucii regimului comunist . Să fi devenit, în acest sens, la 20 de ani de la căderea comunismului din România, site-ul Wkipedia tribuna de luptă (şi de promovat etichete dogmatice şi mincioase) a vechilor ideologi comunişti, care, ca să pară credibili, recurg, iată, la opinii (şi texte) aparţinând istoricului şi universitarului I.D. Bălan?

Pentru a sluji adevărul – şi numai adevărul -, dar şi pentru o informare corectă a publicului cititor, cer administratorilor site-ului Wikipedia să elimine, cât mai curând posibil, orice informaţii inexacte, de sorginte şi inspiraţie comunistă, în legătură cu poetul şi omul politic român Octavian Goga. Nu cred că slujeşte nimănui proferarea, în continuare, a unor abordări de inspiraţie comunistă, sau a unor inexactităţi grosolane şi grosiere în legătură cu viaţa şi activitatea sa. Atrag respectuos atenţia celor de la Wikipedia că, referitor la poetul şi omul politic român, au fost scrise, de la apariţia, în 1971, a monografiei semnate de I.D. Bălan, numeroase alte lucrări şi studii, demne de luat în seamă, care nu au ţinut cont de restricţiile sau indicaţiile dogmatice ale vreunor autorităţi sau comisari comunişti. Deci, ar fi de dorit, pentru sporirea prestigiului şi credibilităţii site-ului dvs., să depăşiţi faza documentării exclusive şi excesive din lucrările deficitare ale lui I.D. Bălan sau ale unor epigoni mediocri şi prolicşi ai acestuia!

Dr. Dan BRUDAŞCU /NapocaNews

    * Despre autor: traducător, muzeograf, realizator Radio-TV, ziarist; fost director studio TV si director editură in Cluj-Napoca; cadru universitar; profesor onorific al Universităţii Districtului Columbia, SUA; nascut in Ciucea – nota mea
    * Pictura: Octavian Goga de Hans Eder”

Sursa:  roncea.ro

duminică, 19 decembrie 2010

Concert Tudor Gheorghe - Degeaba 23 decembrie 2010

 Joi, 23 decembrie 2010, la ora 19, Sala Palatului din Bucuresti Tudor Gheorghe va sustine  “Un concert ca si Romania, cu disperare, cu frustrare, dar si cu iertare si speranta."

Tudor Gheorghe, maestrul cuvintelor cantate va incheia seria concertelor din anul 2010 la Sala Palatului din capitala, cu o reprezentatie inedita a spectacolului “DEGEABA" ce vor avea loc pe data de 23 Decembrie incepand cu ora 19:00.

Inspirat din proiectul “Mie-mi pasa" prezentat cu succes publicului la sapte ani de la Revolutie, “DEGEABA" va oferi celor prezenti garantia unei experiente in stilul rock-simfonic prin intermediul poeziei si a cantecului romanesc.

Sub bagheta dirijorului si orchestratorului Marius Hristescu, alaturi de mult indragitul artist vor evolua timp de aproximativ doua ore, peste 70 de instrumentisti, un grup coral si o trupa rock, iar efectele speciale de lumini si efectele pirotehnice vor completa atmosfera unui peisaj muzical de neuitat.


Biletele au preturi de 60, 70, 80, 100 si 130 de lei, putand fi achizitionate din locatiile obisnuite si online.




Uimitoarele invenţii ale lui Henri Coandă - de milioane în SUA, abandonate de români

Autor: Dan Arsenie  

Un american a transformat cercetarea de-o viaţă a lui Henri Coandă într-un medicament cu vânzări de milioane de dolari. Alte zeci de idei, întinse pe hârtie de savant, zac neexploatate.

În 2010 s-au împlinit 100 de ani de la prezentarea avionului cu reacţie, la expoziţia de la Paris. Este o pagină controversată a istoriei aviaţiei: românii spun că Henri Coandă a zburat primul cu avionul cu reacţie, americanii şi nemţii spun că, de fapt, au fost unii de-ai lor. Coandă însuşi a fost un om iubit şi detestat în acelaşi timp.
 
Gustave Eiffel, celebrul arhitect francez, îl vedea pe român ca pe un prizonier al timpului. Prin 1910, Eiffel opina că tânărul Coandă (avea 24 de ani în acel an) ar fi trebuit să se nască în 1970. Pe de altă parte, instalaţia de desalinizare propusă de Coandă statului francez a fost considerată "prea revoluţionară", după cum arată o revistă a vremii, "Radar". Cam aşa stăteau lucrurile de fiecare dată când Coandă propunea ceva nou: unii îşi plecau capul, alţii aruncau piatra.

Coandă: "Suntem ceea ce bem"

"Lumea spune că suntem ceea ce mâncăm. Eu spun că suntem ceea ce bem", îi spunea Henri Coandă americanului Patrick Flanagan, în 1963. Sosit în România în urmă cu două luni, Flanagan, omul care a preluat de la savantul român proiectul "apei vieţii", a spus povestea fulgilor de nea, aşa cum i-a lăsat-o Coandă. Prima oprire: anul 1910.

Fire libertină, tânărului îi este permis să părăsească armata. Pleacă în Iran, de unde porneşte o călătorie bizară cu automobilul, de la Isfahan (centrul ţării) spre Tibet. Drumul său a trecut pe lângă Valea Hunza (actualul Pakistan), unde oamenii de ştiinţă consemnaseră deja existenţa unei populaţii cu o medie de vârstă de peste 100 de ani.

"Sursa lor de apă este un gheţar", explică inginerul Sorin Dinea, de la Asociaţia "Henri Coandă". "Coandă avea să studieze zeci de moduri de cristalizare a apei de pe Glob", completează el. Într-adevăr, savantul a studiat fulgii de nea şi sursele de apă în diferite părţi ale Terrei. Până în 1963, după spusele lui Flanagan, Coandă studiase atent cinci zone celebre pentru longevitatea locuitorilor.

Proiectul "apa vieţii", vânzări imense

În acel an, americanul avea doar 17 ani, dar lucra la Pentagon. Acolo s-au şi întâlnit. "Henri Coandă mi-a spus: «Am un proiect la care am lucrat toată viaţa mea. Nu cred că îl voi putea duce la bun sfârşit. Doresc să ţi-l încredinţez, în vederea continuării cercetărilor»", îşi aminteşte Flanagan, acum un reputat om de ştiinţă.

Coandă a murit în 1972, dar doctorul Flanagan a luat la puricat documentaţia primită şi a ajuns la concluzia că hidrogenul poate servi drept cea mai concentrată sursă de energie antioxidantă. Astfel, după câţiva ani, a reuşit să producă cel mai puternic antioxidant: microhidrina. Pe lângă că anihilează acţiunea radicalilor liberi asupra organismului, microhidrina are rol antiviral şi antibacterian.

Aşa au ajuns pe piaţa din America, apoi în întreaga lume, trei medicamente pe bază de microhidrină, cu preţuri cuprinse între 30 şi 100 de dolari. O reţetă de milioane de dolari, după cum arată cifrele vânzărilor.

800 de kilograme de documente, uitate la muzeu

"Apa vie" este însă doar unul dintre sutele de proiecte la care a lucrat Henri Coandă. Nu sunt numere în vânt. Atunci când s-a întors definitiv în România, în 1969, Coandă aducea cu el cele 250 de brevete ale sale. "Sunt documente de o importanţă fantastică", notează Victor Emanoil, care l-a cunoscut personal pe Coandă şi a făcut parte din delegaţia care a adus în ţară preţioasele brevete. "Iar, prin Coandă, România a avut acces la cercetarea din străinătate", adaugă fostul inginer electronist.

Brevetele şi lucrările elaborate în România de Henri Coandă, cedate definitiv de fiica acestuia statului român, la sfârşitul anilor ’90, sunt acum în posesia Muzeului Aviaţiei, care are obligaţia să le prezinte cercetătorilor români. "Au fost 80 de colete. 800 de kilograme de documente", spune Sorin Dinea.

Printre hârtii, zac schiţele unui sat al cercetării în Delta Dunării, sisteme de transport ale viitorului şi cine ştie ce alte proiecte ce ar putea fi convertite într-o reţetă de succes, precum microhidrina lui Flanagan.

DIN ALTĂ LUME

Apa din gheţar, sursa vieţii de 100 de ani

Hunza este o vale muntoasă din nord-vestul Pakistanului, situată la o altitudine de circa 2.500 de metri. Valea, mărginită de munţi înalţi de mai bine de 6.000 de metri, are o suprafaţă de aproape 8.000 de kilometri pătraţi. Doar între 1889 şi 1892, valea a fost controlată de britanici. Conduşi de prinţi numiţi thum, oamenii locului îşi puteau apăra uşor locurile: trecătorile prin care se ajungea în zonă dinspre Tibet aveau lăţimi de cel mult un metru.

Ca să ajungi în principalul oraş, Karimbad, trebuie să treci printr-o trecătoare situată la peste 4.000 de metri. Cum în Hunza plouă rar, localnicii au apelat la un sistem ingenios, iar, prin apeducte, apa dintr-un gheţar situat la mare altitudine ajunge spre zona locuită. În anii ’60, medicul american Jay Milton Hoffman vizita valea şi nota că oamenii de aici sunt străini de bolile de inimă, cancer, diabet şi alte zeci de alte afecţiuni. Chiar şi cei bătrâni aveau o dantură perfectă, nota Hoffman.

Un alt studiu, făcut după anul 2000, a arătat că speranţa de viaţă a locuitorilor care nu au părăsit niciodată zona este de aproape 100 de ani. Hoffman şi alţi vizitatori au povestit despre oameni care au devenit taţi la 80-90 de ani şi mămici chiar şi la 60-70. Deşi izolată, Hunza are cea mai mare rată a alfabetizării din Pakistan - peste 90%.

  

VALEA VIEŢII. În Hunza, sursa de apă e un gheţar. Oamenii trăiesc peste 100 de ani (foto)







COMPARAŢIE

Prin ochii de secol XX ai lui Henri Coandă, mărfurile ajung de la Bucureşti la Constanţa în 45 de minute. O dovadă a inteligenţei sale este un imobil propus de Coandă în anii ’20.

Pe lângă pasiunea pentru aviaţie, în primii ani ai vieţii sale de cercetător, Henri Coandă a avut şi câteva propuneri care ţin de arhitectură şi urbanism. Pe lângă un proiect de locuinţe modulare, revoluţionar la vremea lui (prefabricate uşor de montat, care ofereau o excelentă izolaţie termică şi fonică), Coandă a propus şi imobilul cruciform antiseism. Cum se vede în macheta din imagine, expusă la Muzeul Tehnic "Dimitrie Leonida" din Bucureşti, vorbim despre o construcţie cu patru braţe, care se desprind dintr-un ax central. Axul are 20 de etaje, iar braţele descresc în înălţime spre extremităţi, de la 20 la 10 etaje.

"Erau 700 de apartamente şi, într-un bloc din acesta, puteau locui 4.000 de persoane", spune Sorin Dinea. Consultat de EVZ, arhitectul Peter Derer, preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România, spune că "imobilele în formă de cruce şi cele inelare sunt cele mai rezistente din punct de vedere seismic". Pentru anii ’20, este un proiect fantastic, apreciază şi Gheorghe Pătraşcu, arhitectul- şef al Capitalei, care remarcă buna îmbinare între spaţiul de locuit şi cel verde, din triunghiurile dintre braţe.

Atât Derer, cât şi Pătraşcu au spus că nu auziseră de acest proiect al lui Henri Coandă. Derer spune că, în Bucureşti, nu cunoaşte exemple de imobile cruciforme. "Sunt însă blocurile în formă de Y din Balta Albă. Este o formă care oferă o rezistenţă deosebită la seisme", notează arhitectul. Când îl propunea, imediat după Primul Război Mondial, Coandă se gândea la o modalitate eficientă pentru construirea de locuinţe.

Cu acelaşi scop, Coandă a gândit şi un nou material: beton-lemnul. Astfel de locuinţe au fost construite în Franţa, Belgia, Italia şi România. Două săli ale Palatului Culturii din Iaşi a fost decorate prin tehnica "beton a bois". Alături de arhitecţii vremii, Coandă a realizat complexul şcolilor de la Obor, Bucureşti.



IMOBIL CRUCIFORM. Clădirea propusă de Henri Coandă putea găzdui 4.000 de persoane (foto)








 PROIECTUL DELTA

Satul de cercetare din Delta Dunării

"Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista mai multe naţii care să fi adus, faţă de numărul de locuitori, atâţi cercetători câţi a adus naţia română în ultimii 120 de ani", spunea Henri Coandă spre sfârşitul vieţii sale. Pentru a nu pierde vreodată acest avantaj, Coandă visa pentru România un sat al cercetării. Se gândise şi unde: o plajă situată la sud de braţul Sfântu Gheorghe, pe litoralul Mării Negre.

Pe un teren de 20 de kilometri pătraţi, Coandă visa un incubator de creiere. "Ţintea să crească tineri creativi şi să îi lase să gândească liber. Coandă visa ca România să vândă cândva know-how", spune Sorin Dinea.

Inginerul adaugă că Henri Coandă intenţiona să organizeze şi schimburi internaţionale de experienţă în satul din Deltă. "El spune că, decât să cumpărăm de la alţii, mai bine îi invităm noi din timp să producă la noi", aminteşte Dinea. Satul cercetării există doar într-o machetă de la Muzeul "Dimitrie Leonida".



SCHIŢĂ. Aerodina, OZN-ul lui Coandă. În viziunea lui Coandă, astfel de aparate ar fi asigurat transportul spre satul cercetării româneşti (foto)









TRANSPORT PE TUBURI

De la Bucureşti la Constanţa, în 45 de minute

"Henri Coandă gândea simplu şi practic. La proiectul Aerotub Express, se gândea cum să scoată camioanele de pe străzi", spune Sorin Dinea. Aşa că savantul român a propus poate cel mai îndrăzneţ dintre proiectele sale. Mai întâi, s-a gândit la transportul de marfă. Ideea lui Coandă era un sistem subteran prin care să poţi trimite marfă de la Bucureşti la Constanţa, de exemplu, cu viteze care puteau ajunge la 500 de kilometri pe oră. După estimarea lui Coandă, mii de tone de mărfuri urmau să fie transportate pe un traseu de 230 de kilometri în 30-45 de minute.

"Containerele de marfă pluteau, pur şi simplu, pe o pernă de aer. Transportul lor se baza, pe diferenţa de presiune de la capetele tuburilor. Presiunea împingea marfa de la spate", adaugă Dinea.

Invenţia, propusă în anii ’60, a fost lărgită. Coandă vedea astfel de tuburi prin care să fie transportate persoane de la Bucureşti la Ploieşti ori Braşov. Potrivit planurilor sale, călătoria ar fi durat aproximativ zece minute. În timpul vieţii savantului, proiectul a rămas pe hârtie. După 1972, s-a încercat aplicare lui. O bază a fost înfiinţată pe Valea Teleajănului, la Măneciu. "Sistemul, un pic modificat, era folosit la o carieră de piatră. Până în 1989, după aceea baza a fost abandonată", spune inginerul.

În aprilie 2010, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare Aerospaţială "Elie Carafoli" (INCAS) a anunţat că intenţionează să reabiliteze baza prahoveană, pentru a găzdui un "centru de excelenţă pentru eco-tehnologii", potrivit directorului institutului, Cătălin Nae.



PRACTIC. Ca şi acest ejector, transportul pe tuburi este o aplicaţie a efectului Coandă (foto)








DESALINIZARE

1.600 de litri de apă potabilă în 12 ore, cu panouri solare

Revista franceză "Radar", anul 1954. Titlu: "Henri Coandă bulversează economia în deşert". Savantul născut în România demonstrase funcţionalitatea unei instalaţii de desalinizare, care folosea energia solară, captată cu ajutorul unor panouri. "Totul se făcea prin vaporizare. Aerul era încins la 500 de grade Celsius. Apa de mare, pulverizată, era adusă în contact cu acesta. Iar vaporii se ridicau, erau colectaţi şi deveneau apă potabilă. Iar jos rămânea sarea", explică Sorin Dinea.

Cu un astfel de sistem ecologic se puteau desaliniza 1.600 de litri de apă în 12 ore. Sistemul de panouri solare necesar pentru aceasta măsura doar opt metri pătraţi.
Instalaţia propusă de Henri Coandă nu a funcţionat niciodată la scară largă, fiind considerată "fantezistă", deşi Coandă a făcut demonstraţia în Franţa. Au fost oameni de ştiinţă care au cerut socoteală statului francez pentru că a refuzat să aplice acest sistem în Marocul anului 1954, cu doi ani înainte ca francezii să recunoască independenţa statului nord-african.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...