Mihai Eminescu – românul absolut (2)

Interviu radiofonic acordat în urmă cu cinci ani de către domnul Radu Mihai Crişan, în calitate de autor al lucrării TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU, doamnei Dr. Irina Airinei, redactor la Radio România Cultural (9 august 2005).

PARTEA a II-a

IV.

- După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin lege. Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial? Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?

- Stimată doamnă, onoraţi radioascultători, într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă prin lege.

Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este confirmată de ştiinţa geneticii. Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul INTERNET-ului atestă faptul că  apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că „orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios. Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea (etniile conlocuitoare).

Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legileţ ării, care, cum just spuneţi, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc, invocând o “privare de multe drepturi şi o robie, suferite amandouă din partea majoritarilor români”, dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.

Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea asupra lor, urmare a atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim?

Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând în ţară tratament de etnici?

Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite:

- cetăţenia: starea juridicăa unui om de a fi supus al unui stat naţional;

- naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o anumită etnie.

Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci, atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris NAŢIONALITATEA: CETĂŢEAN ROMÂN, orice infracţiune de drept comun comisă peste graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am vorbit.

Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare:

Dacă expresia folosită de mine «marele luminător de conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru naţiunea română», consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:

- este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;

- care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi a avansat soluţii pentru propăşirea lor;

- şi care şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească, prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele izvor de înţelepciune: omenirea.

V.

- Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră susţineţi că nu sunteţi rasist. Dar despre Eminescu ce părere aveţi în această privinţă? “Gurile rele” vorbesc mereu de xenofobiaşi de antisemitismul lui…

- Doamna Airinei, mai întâi, ca să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă, simt nevoia unor precizări terminologice. Atât termenul «xenofobie», câtşi cel de «antisemitism» sunt actualmente folosiţi impropriu.

Înţelesul lor autentic este:

1. xenofobia: frică faţă de străini - înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică;

2. antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul «semiţi» desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei. Spun «ironia sorţii» având în vedere adversitatea istorică reciprocă dintre evrei şi arabi, notorie de veacuri pe plan mondial.

Şi-atunci, mă cutremură următorul gând: să fie oare evreii cei mai crunţi antisemiţi?! De aceea, pentru a putea să mă fac înţeles în societate, folosesc cei doi termeni în înţelesul lor consacrat, deşi este denaturat, dar, totodată, îmi iau îngăduinţa să sugerez ca forme, chiar dacă nu desăvârşite, oricum mai proprii:

- pentru adversitatea contra străinilor ca persoane: «antixenie»;

- iar pentru cea împotriva evreilor ca persoane: «antiiudaism».

Mai mult decât atât, nu văd deloc necesitatea utilizării unui termen distinct pentru aversiunea îndreptată contra evreilor, atâta vreme cât ei se află în raport de parte- întreg cu categoria străinilor, pentru resentimentele împotriva căreia există deja statuat un cuvânt.

Totodată, accentuez în mod deosebit, asupra distincţiei esenţiale existente între a urâ persoana în sine, ca fiinţă, şi a răspunde îndreptăţit, chiar cu indignare, acelor atitudini ale ei care îţi cauzează prejudicii. Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…

În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider, aşa cum am consemnat în lucrarea mamă a celei despre care discutăm acum (intitulată: Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului), că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, câtşi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene.

Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă.

De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic (căruia, fiind, mai întâi de toate, creator liric, i-a accentuat, în mod firesc, nota emoţională până la patetism), poetul nu ieşea din poziţiile sale economice. Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodaă un suport etnic, ci economic şi social.

Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional- patriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie.

În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie sau alta. Aşadar, munca împreună cu valorile ei economiceşi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.

Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură societatea, a unei activităţi utile ei.

De aceea, verbul lui de foc îi critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive. Şi tot de-aceea, caracterul etic-justiţiar al raporturilor sociale este constanta inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.