Grigore Leşe - "Noi, românii, ne regăsim cel mai bine în cultura tradiţională. Aşa e firea noastră!" Dar ne mai cunoaştem oare cultura, istoria, valorile? Putem distinge realitatea actuală prin ceaţa dezinformării permanente ce ne înconjoară? Dacă nu, avem mereu o a doua şansă, totul e să vrem să aflăm.

Blog despre noi Headline Animator

vineri, 5 octombrie 2012

Cutiuta cu Spiritualitate: Silk


"Doua luni si unsprezece zile dupa moartea lui Hélène, i se întâmpla lui Hervé Joncour sa se afle la cimitir si sa gaseasca, alaturi de trandafirii pe care în fiecare saptamâna îi depunea la mormântul sotiei, o coronita de minuscule flori albastre. Se înclina sa le priveasca si ramase îndelung în acea pozitie, care, de departe, parea, în ochii eventualilor martori, una, de fapt, ciudata, daca nu de-a dreptul ridicola. Întors acasa, nu reusi sa lucreze în parc, cum îi era obiceiul, ci ramase în birou sa reflecteze. Nu facu altceva câteva zile decât sa se gândeasca.
În rue Moscat, la numarul 12, gasi atelierul unui croitor. Îl lamurira ca Madame Blanche numai traia de ani de zile acolo. Reusi sa afle ca se mutase la Paris, unde devenise întretinuta unui barbat important, poate un politician. Hervé Joncour se duse la Paris. Îi trebuira sase zile pentru a afla unde traia. Îi trimise un bilet, rugând-o sa-l primeasca. Îi raspunse ca îl astepta la ora patru în ziua urmatoare. Punctual, urca la al doilea etaj al unui elegant imobil din boulevard des Capucines. Îi deschise usa o camerista. Îl introduse în salon si-l ruga sa ia loc. Madame Blanche îsi facu aparitia într-o vestimentatie foarte eleganta si foarte frantuzeasca. Parul îi cadea pe spate asa cum voia moda pariziana. Nu avea inele din flori albastre, pe degete. Se aseza în fata lui Hervé Joncour, fara un cuvânt. Si ramase asa, asteptând. O privi în ochi. Dar cum ar fi facut-o un copil.
-Ati scris-o dumneavoastra, e adevarat, scrisoarea aceea?, o întreba. Hélène v-a cerut sa o faceti si dumneavoastra ati facut-o.
Madame Blanche ramase neclintita, fara a-si pleca ochii, fara a trada o mirare cât de mica. Apoi, ceea ce a raspuns a fost: n-am fost eu, cea care a scris-o. Liniste....
-Scrisoarea aceea a scris-o Hélène. Tacere.
-O scrisese deja când a venit la mine. Mi-a cerut s-o copiez, în japoneza. Si eu am facut-o. Acesta-i adevarul.
Hervé Joncour întelese în momentul acela ca ar fi continuat sa auda cuvintele rostite atunci toata viata. Se ridica, dar ramase drept, în picioare, ca si cum, brusc, ar fi uitat unde se duce. Ca de departe îl ajunse glasul Madamei Blanche.
-Voise sa-mi si citeasca scrisoarea. Avea o voce splendida. Si citea cuvintele acelea cu o emotie pe care nu am reusit niciodata sa o uit. Ca si cum ar fi fost, într-adevar, ale ei. Hervé Joncour strabatea încaperea cu pasi foarte înceti
- Stiti, monsieur, eu cred ca ea-si dorise, mai mult decât orice lucru, sa fie femeia aceea. Nu puteti întelege. Dar eu am auzit-o citind scrisoarea aceea. Eu stiu ca e asa.
Hervé Joncour ajunsese dinaintea usii. Îsi sprijinea mâna pe clanta. Fara sa se întoarca, spuse încet:
-  Adio, madame.
Nu se mai vazura vreodata. Hervé Joncour mai trai înca douazeci si trei de ani, cea mai mare parte senin si sanatos. Nu se mai îndeparta de Lavilledieu, nu-si mai parasi, niciodata, casa. Îsi administra cu întelepciune averile, si asta îl scutea de orice munca, în afara grijii pe care o purta propriului parc. Cu vremea începu sa-si îngaduie o placere pe care înainte si-o interzisese: celor care veneau sa-l caute, le povestea despre calatoriile sale. Ascultându-l, oamenii din Lavilledieu cunosteau lumea si copiii descopereau ce erau minunatiile. El povestea încet, contemplând în aer lucruri pe care ceilalti nu le zareau. Duminica venea în sat, pentru Liturghia mare. O data pe an facea turul filaturilor pentru a atinge matasea abia nascuta. Când singuratatea îi strângea inima, cobora la cimitir, pentru a vorbi cu Hélène. Restul timpului si-l consuma într-o liturghie de obisnuinte, care reuseau sa-l apere de nefericire. Uneori, în zilele cu vânt, cobora pâna la lac si petrecea ore privindu-l, deoarece, desenat pe apa, i se parea ca vede inexplicabilul spectacol, lejer, care fusese viata lui."

“Iubirea adevarata infrunta lumea, e generoasa si mandra. Nicio placere in iubire nu se poate compara cu afisarea ei în fata oamenilor. Numai iubirea vinovata se ascunde.“ (Liviu Rebreanu)

miercuri, 3 octombrie 2012

Cutiuta cu spiritualitate: citatul zilei :)

"A fi indragostit de cineva inseamna mult mai mult decat a fi stapanit de un sentiment coplesitor - inseamna a lua o hotarare, a face o judecata, a te angaja printr-o promisiune. Daca dragostea ar fi doar un sentiment nestatornic n-ar exista nici o baza pentru fagaduinta de a iubi pe cineva pe toata durata vietii. Sentimentele vin si se duc. Cum as putea promite statornicie daca m-as baza numai pe ele, fara sa ma biziuesc pe judecata mintii si pe vointa caracterului?" - Eric Fromm 


duminică, 23 septembrie 2012

Cutiuta cu spiritualitate: Daca iubesti pe cineva... :)


“Dacă iubeşti pe cineva, lasă-l să plece, fiindcă dacă se va întoarce, va fi pentru totdeauna al tău. Şi dacă nu se va întoarce, înseamnă că nu a fost niciodată al tău”. Khalil Gibran.

"Cred ca este foarte adevarata treaba asta. Stiu ca este greu, stiu ca ai vrea sa faci orice numai asta nu, stiu ca ai un pumn de plumb in stomac. Si mai stiu ca pur si simplu despartirea, in sine ca sentiment este cel mai greu de suportat. Infiorator.

Imi aduc aminte cand eram pustoaica si tata ma conducea pe mine si pe mama la gara. Plecam cu trenul la constanta. Dupa vacanta de iarna de obicei. Nu eram om din momentul in care ma trezeam in ziua respectiva. Ma durea stomacul, nu puteam sa mananc nimic. Simteam o tensiune infernala. Faceam bagajele, ne urcam in masina si mergeam la gara. Plecam din timp. Cel putin o ora inaintea plecarii trenului. Imi simteam picioarele grele. Imi doream sa ma opresc. Sa aman cu cel putin o zi plecarea, despartirea de tata. Ajugeam pe peron, imi cumpara 2-3 reviste cu benzi desenate si urcam in vagon.
Simteam cum se rupe ceva in mine. Imi doream sa fie probleme cu sina, sa nu plece trenul. Ne asezam unde aveam locuri, asta nu inainte ca tata sa urce bagajele deasupra. Cobora din tren si fugeam la geam. Imi doream sa il mai vad, sa ma bucur de fiecare secunda in care il mai vad. Imi batea inima tare, o simteam in gat. 2-3 minute si trenul se urnea din loc. Mergea incet. Tata avea o geaca subtire gri cu galben. O vad si acum.

Mergea incet pe langa tren, apoi cu cat trenul isi marea viteza si tata facea acelasi lucru…pana cand se termina peronul. Ii faceam cu mana si aveam ochii in lacrimi. Ne desparteam. Cel mai urat sentiment posibil. Imi doream sa nu existe momentul asta niciodata. Ma scotea din minti. Revenind la citatul cu care am inceput acest post…

Chiar cred in el. Chiar cred ca el o sa revina daca este El. Cred ca simte si el asta si stie ca mai devreme sau mai tarziu are de ales. Si indiferent de alegere….o sa fie cea mai buna. Daca El o sa revina la un moment dat o sa revina pentru ca este El, pentru ca a facut lucruri prin care a aratat ca este El, am simtit lucruri cu el, am trait intens alaturi de el, am trait prin el, m-am hranit cu el, am parcurs drumul lung din talpi pana in creier de milioane de ori.

Despartirea – pierderea – in orice fel este ea, este cel mai infiorator sentiment. Despartirea mea temporara de tata in gara era infioratoare, desprartiea de barbatul pe care-l  iubesti te termina, despartirea de un prieten apropiat este greu de suportat, despartirea definitiva – plecarea – este cea mai grea. Cat inca suntem aici… impacarea poate sa fie cheia. Atata timp cat nimic nu este pierdut… lucrurile sunt in grafic." - Unde dragoste nu e, nimic nu e - Gheorghe Gheorghiu
Adaptare la feminin dupa un articol din  Blogu` lu` Otrava :D

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...