De George Bara
Am revenit cu această serie de articole la cererea insistentă şi îndreptăţită a cititorilor noştri. Au trecut câteva luni din august, când am publicat ultima parte a seriei “Cine a compromis naţionalismul românesc după 1989?”, însă am făcut-o cu un motiv întemeiat. În primul rând, au fost câteva piste care au trebuit testate; evident că toate prezumţiile s-au transformat de atunci în certitudini. În al doilea rând, a fost nevoie de timp pentru a sistematiza toate valenţele acestei compromiteri şi pentru a idenfica actorii cheie. Din acest punct de vedere, pot să spun că încă mai este nevoie de ani buni pentru a putea desluşi toate iţele în care s-a încălcit revirimentul naţionalist din România. Din nefericire, acest lucru nu mai este neapărat necesar. Căci dacă naţionalismul românesc a deschis în sfârşit ochii după decenii de comunism, a făcut-o prea târziu. A dus lupte care nu trebuiau duse, s-a istovit jucându-se cu propriul destin, însă niciodată nu a avut minţile luminate care să îl facă de succes. Nu a înţeles că lupta politică se duce în numele unor idealuri, însă nu folosind idealurile ca unelte la vedere. Lupta politică se duce aprig şi nemilos, ca orice luptă pentru putere. Aşa a fost de când e lumea, fie că discutăm despre uzurpări armate de putere sau de curente politice suficient de abile şi de inovatoare cât să câştige lupta cu mastodontul politicii corupte şi antinaţionale. Niciodată romanticismul politic nu a câştigat vreo luptă. A câştigat poate simpatie postumă şi menţiuni în tratatele de specialitate. Şi chiar acest “romanticism” a fost inoculat naţionaliştilor apăruţi după Revoluţie, un romanticism care i-a făcut prăzi uşoare pentru duşmani, pentru serviciile secrete, pentru intelectualii de partid reinventaţi în dizidenţi şi, nu în ultimul rând, i-a făcut victime ale propriei infatuări şi propriei naivităţi.
Am scris în episoadele trecute despre tentativele de renaştere a naţionalismului sub forma Mişcării Legionare, despre episodul Gazeta de Vest, episodul Bibliotecii Petre Ţuţea din Timişoara şi despre cum Horia Sima a coordonat personal aceste puseuri naţionaliste post-decembriste. Am acreditat ideea că serviciile secrete, conduse de Virgil Măgureanu, şi-au dat aportul pentru a stopa orice tentativă de înfiinţarea a unei alternative politice reale în România. În următoarele luni voi scrie despre “vedetele securiste Mişcării”, care au contribuit din plin la mistificarea istoriei Mişcării Legionare, un exemplu fiind (Mircea Nicolau erata) Şerban Milcoveanu, voi scrie despre “naţionalismul” Partidului România Mare şi al PUNR, despre mişcarea anticomunistă din Piaţa Universităţii, voi desconspira importanţi actori ai scenei naţionaliste ca şi membri ai DIE, apropiaţi de exilul românesc de dinainte de 1989, voi scrie despre formarea Noii Dreapte, despre mişcarea anarhistă din România şi despre cum a fost aceasta susţinută de serviciile secrete din Germania şi SUA. Însă azi voi scrie despre toate acele grupări despre care probabil nu aţi auzit niciodată şi care îşi dispută de ani de zile cărămida. Care cărămidă, vă întrebaţi? Cărămida cu care se vor bate în piept cei mai mari legionari, singurii urmaşi ai Legiunii, singurii care au voie să se prezinte ca autentici şi legitimi urmaşi ai fenomenului. Căci, dacă nu ştiaţi, după 1989 nu puteai să participi la un eveniment cu caracter memorial, să încerci să publici ceva “de dreapta”, fără să apară slugile sistemului, colorate în verde şi cu o diagonală neagră, să te ia de piept şi să îţi explice că singurii legionari sunt ei. Pentru că aşa spun ei.
Această dispută a fost şi este una care, personal, m-a lăsat impasibil. Înţeleg nevoia de a te revendica ideologic. Nu poţi reinventa roata şi nu poţi discuta despre naţionalism în România fără să te referi la Avram Iancu, Mihai Eminescu, AC Cuza, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima, cel din urmă fiind şi cel mai important ideolog al acestui curent. La fel, este imposibil să nu distingem diferenţele de nuanţă şi de manifestare ale naţionalismului românesc, în toate perioadele sale, de la revoluţia de eliberare naţională a lui Avram Iancu, la mişcarea antiliberală şi unionistă a lui Eminescu, la virulenţa antisemită sub semnul zvasticii a LANC-ului lui AC Cuza, la naţional-creştismul “transgresional” al lui Codreanu şi la naţionalismul versatil şi de lungă durată al lui Sima. La fel, momentele când îl vedeam la TV pe Şerban Suru, autointitulat lider al Mişcării Legionare de după 1989, cu cămaşă verde şi diagonală, nu puteam să nu mă gândesc dacă asist la un circ intenţionat sau la unul nevinovat. Tot ceea ce ştiu acum despre profesorul de fizică Şerban Suru îmi indică faptul că acesta nu a fost unul dintre pionii trimişi să ducă în derizoriu moştenirea lui Codreanu, prin afişarea stilului decrepit “legionar”, fără şanse de empatie din partea românilor. A fost însă unul dintre cei care probabil, inconştienţi sau naivi, a reuşit să aducă ML în atenţia opiniei publice. Cât bine sau rău a făcut Suru, rămâne de văzut, iar bârfele care îl suspectau de rea-voinţă, datorită mediatizării sale poate prea excesive în media mainstream, se vor confirma sau nu la un moment dat.
Dar cu siguranţă cel mai dăunător factor a rămas cel al dezbinării intenţionate. Fie că era vorba de simişti vs. codrenişti, fie că e vorba de adevăraţi vs mai-puţin-adevăraţi legionari, aceste certuri au monopolizat atât de mult firavele organizaţii naţionaliste apărute după revoluţie, încât acestea efectiv s-au autodistrus. Devenea tot mai clar, în anii 1998-2000, că a defila cu steagul verde şi cu cămaşa cu diagola era ceva vetust, decrepit şi chiar stupid. “Legiunea nu este o broască ţestoasă ca s-o cunoşti după carapace”, a spus legionarul Horia Cosmovici, referitor la simbolistică. Cât despre disputa simişti versul codrenişti (“simiştii” “codreniştii” acreditau ideea că Horia Sima fusese un agent al Siguranţei care a distrus intenţionat Legiunea şi că după moartea lui Codreanu conducerea Mişcării a fost uzurpată), este suficient să admitem faptul că după 1990 toate iniţiativele durabile şi cu efecte în timp au venit ca urmare a planului personal al lui Horia Sima şi Mircea Dimitriu, iar că unul dintre detractorii acestuia este Nicador Zelea Codreanu.
Cine este Nicador Zelea Codreanu? În principiu, este nepotul lui Corneliu Zelea Codreanu, fost şofer de salvare şi preşedinte al asociaţiei “Acţiunea Română”, care editează publicaţia “Cuvântul Legionar”. Nicador este un personaj care în urmă cu ceva vremea a fost prezent, ca orice noutate, în presa mainstream, acreditându-se titulatura de nou lider al “legionarilor”. Autor al volumului “Mişcarea Legionară – Lucrări necenzurate” (Editura Lucman, 2010) , Nicador este un virulent detractor al lui Horia Sima, însă aparent toată activitatea sa se centrează exclusiv în jurul publicării “Cuvântul Legionar” (ziarul Mişcării Legionare, în duhul lui Corneliu Zelea Codreanu, potrivit editorilor), distribuit exclusiv în formă tipărită, secondat de redactorul Nicoleta Dobrin. Iată ce scrie despre “simişti” camarada lui Nicador pe rudimentarul site al “mişcării”: “Diferenţa între legionari şi “simişti” constă în faptul că aceştia din urmă, admiratori ai lui Sima, aplică de fapt preceptele idolului lor, pretinzând însă că sunt totuna cu principiile legionare. Pentru a nu intra în amănunte supărătoare ne vom limita să spunem că simiştii mint, nu-şi recunosc greşelile, nu au discernământ (o dovadă este faptul că-l consideră pe Sima “urmaşul” legitim al Căpitanului!), cultivă bârfa şi intriga (ajungând până la denigrarea marilor personalităţi legionare care au refuzat să accepte abaterile grave ale lui Sima de la linia legionară – nici Ilie Gârneaţă, nici preotul Dumitrescu-Borşa, nici Papanace, nici Iasinschi, nici Milcoveanu, nici familia Fondatorului Mişcării, nici foarte mulţi alţii n-au scăpat), pun accentul pe politic (au trecut direct la înfiinţarea unui partid, “Pentru Patrie”; acesta însă, în atâţia ani de existenţă, nu numai că nu este cunoscut, deşi este partid, dar n-a reuşit să obţină în alegeri un număr de voturi măcar egal cu numărul membrilor lui).”. Potrivit lui Mircea Dimitriu, secretarul general al Mişcării din exil şi succesorul lui Horia Sima, Nicador a apărut pe scena “legionară” în pragul vârstei de 50-60 de ani, puternic influenţat de moştenirea “codrenistă” a lui Şerban Milcoveanu. Mai mult, aceasta a anunţat formarea partidului “Unitatea Naţională pentru Renaşterea Creştină” (în 1998, la comemorarea de la Tâncăbeşti), un partid care nu s-a mai format şi poate fi încadrat la secţiunea “diversiuni securiste”, orchestrate de către agentul Securităţii Şerban Milcoveanu, cel mai mediatizat “legionar” de după 1989.
Încă îmi aduc aminte de alţi reprezentanţi ai curentului “codrenist” pe care i-am cunoscut acum câţiva ani, probabil prin 2003, la Aiud, la comemorarea victimelor regimului comunist, unde plecasem din Timişoara alături de membri ai filialei Noua Dreptă şi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Cu puţin timp înainte să îl cunosc şi să stau la masă cu legendarul Ion Gavrilă Ogoranu, în timpul slujbei de pomenire a martirilor, un individ cu cămasă verde se apropie de mine şi mă împunge cu degetul în piept strigându-mi că el e adevăratul legionar, iar eu sunt un impostor. Nu ma apucat să îi spun că poate să îşi scrie pe frunte asta, căci oricum eu nici nu sunt şi nici nu vreau să fiu vreun legionar, cel puţin nu aşa cum înţelege el. Nedumirit, am aflat apoi că diferite personaje, grupate în organizaţii care azi nu mai există, înfiinţaseră primul sport naţionalist din România: “care-i-mai-lejionar”. Nume ca şi Cristi Neagoe, Lili Neagoe, Costel Condurache, Cezarina Bârzoi sau Ionuţ Băiaş (pe ei poate îi ştiţi de pe Hotnews.ro, unde erau redactori) probabil nu vă spun nimic. Şi aşa şi trebuie, însă aceste personaje şi-au adus şi ele contribuţia la falsele dispute din sânul naţionaliştilor români. O dispută controlată, atât de “servicii”, cât şi de prostie. Azi pot să spun cu sinceritate că doar două grupări au reuşit să iasă din acest marasm: Noua Dreaptă, fondată de avocatul bucureştean Tudor Ionescu şi Partidul Pentru Patrie, fondat de Nistor Chireanu, actualmente condus efectiv de secretarul general Florin Dobrescu (partid care mai colaborează cu Fundaţia Gh. Manu, care nu şi-a păstrat atât de evident profilul “codrenist” imprimat de fondatorul Şerban Milcoveanu). Organizaţia lui Costel Condurache şi Cezarina Bârzoi (căsătorită Condurache), “Prezent!”, s-a axat în ultimii ani pe conferinte dedicate martirilor legionari şi în special lui Valeriu Gafencu, al cărui nepot este unul dintre fondatorii Noua Dreaptă şi a publicaţiei Altermedia. Au lăsat disputele la o parte şi au “nişat” zona comemorativă şi culturală a spectrului naţionalist. Încet-încet, “fenomenul” a reuşit să se cureţe de paraziţi, însă după prea multe convulsii. Personaje de tipul lui Milcoveanu nu ar mai avea astăzi succes, iar acţiunile comune sunt tot mai dese. Însă de un lucru nu au reuşit să se scuture aceste organizaţii: o fixaţie aproape bolnavă pentru simboluri care necesită încă 50 de ani de “purificare” în mentalul colectiv al românilor, o fixaţie pentru cămăşi verzi, când românii se înclină cu respect doar la costume şi o oarecare decrepitudine în limbaj şi în acţiunile sociale, care încă nu reuşesc să atingă coarda sensibilă a românilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu