Numele trandafirului - superba carte, interesant film…astazi 26.12.2010 la TVR2 ora 22.30

“Numele trandafirului” mi s-a parut o carte grea si la propriu si la figurat :), dar (in mod paradoxal) foarte interesanta, nu doar prin actiune, cat prin simbolistica, profunzime si atmosfera. Este un roman al scriitorului italian Umberto Eco. Este o povestire istorică, dar şi o anchetă pentru găsirea criminalului ce are loc într-o mănăstire italiană în anul 1327. Toate evenimentele au loc in biblioteca manastirii si in jurul ei. Undeva, ascunsa, este o carte pentru care merita sa ucizi. A fost publicat mai întâi în limba italiană în 1980, cu titlul “Il nome della rosa “(Numele trandafirului), traducerea în limba română apărând în 1984. Romanul a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului şi Premiul Strega în 1981.

“Nu mi s-a intamplat pana acum sa aleg carti greu de citit, greu de urmarit, asta daca nu punem la socoteala Ulise-le lui James Joyce. Aia mi s-a parut imposibil de citit, poate si datorita subiectului. Dar daca as avea ambitia sa ma apuc acum de ea, poate as gasi-o la fel de captivanta ca si cartea lui Umberto Eco.

Revenind la subiect, povestea din paginile cartii e urmatoarea: la o abatie benedictina din nordul Italiei, la sfarsitul anului 1327, se comite o crima. Cel putin asa considera Abatele care il cheama pe Wlliam din Bakersville (zis Guglielmo), calugar franciscan, pentru a descoperi criminalul. Acesta, inzestrat cu o nemaipomenita putere de deductie si o stralucita capacitate de analiza se ocupa de caz, impreuna cu tanarul novice, Adso, din perspectiva caruia este intreg romanul povestit. Prima crima este urmata de alta, apoi de alta, apoi de a treia, in curand si a patra, si asta in doar 5 zile. Calugarul urmareste toate pistele care i se ofera, insa toti cei pe care ii banuieste a fi vinovati de omor, sunt ucisi si ei. Elucidarea crimei trebuie sa se petreaca pana la sosirea unei delegatii pontificale avignoneze pentru a nu pata prestigiul faimoasei abatii.

Acest sumar microscopic e suficient pentru a va introduce cat de cat in intriga romanului. Insa lucrurile se complica cand Eco ne prezinta abatia, traditiile si obiceiurile ei, cand un set de reguli stabilite pentru calugarii de acolo, noua ni se dezvaluie ca fiind abusurde, duse la extrem, si neinchipuit de parsive. Daca la inceput se creeaza impresia ca aceasta carte este una despre descoperirea unei crime, ne-am putea insela pana ajungem la sfarsit. La fel cum am putea sa ne inselam si daca am crede ca este despre religie, calugari franciscani, benedictini sau despre eretici. Am putea cadea in plasa si daca pe alocuri depistam teorii lingvistice si ii simtim pe ceafa respiratia calda a lui Saussure. Sau daca am cataloga Numele trandafirului ca o carte despre carti, despre stiinta ce ne-o furnizeaza ele, si atunci am intelege gresit. Pentru ca Numele trandafirului este despre toate aceste subiecte inseparabile. Autorul le incheaga cu o asemenea maiestrie incat nu se poate extrage o tema singulara sau principala. Cel putin eu nu pot, pentru mine, e vorba despre toate cele de mai sus si inca despre si mai multe.

Pe coperta IV, cineva se intreba daca e un roman politist. Hmm… n-as merge atat de departe pentru ca, desi se investigheaza crime, desi sunt urmarite piste asemenea unui caz din CSI, nu pot cataloga acest roman ca fiind asa ceva.  Insa misterul pluteste atat in abatie cat si in paginile cartii. Ceea ce il confera este biblioteca asezamantului, un loc in care nu are voie sa intre nimeni, cu exceptia abatelui, a bibliotecarului si a ajutorului de bibliotecar, care sunt singurii ce ii stiu randuiala. Motivele pentru care este atat de pazita si de interzisa il reprezinta chiar cartile, adevarul din ele, minciunile pe care le pot ascunde, dar mai ales efectul pe care l-ar putea afla asupra calugarilor daca acestia ar avea acces la ele. „Biblioteca se apara singura, e de nepatruns precum adevarul pe care il gazduieste, amagitoare precum minciunile pe care le pastreaza. Labirint al mintii, ea este deopotriva un labirint pamantesc. Poti sa intri, dar nu poti sa mai iesi.” Bineinteles ca ancheta condusa de Guglielmo si Adso nu tine seama de acest impediment si lucrurile se clarifica pentru ca inteleptul calugar ii desluseste legendele pe care altii le-au brodat pentru a tine orice nepoftit in incinta ei.

Intre peretii manastirii se intampla mai multe pacate decat in lumea obisnuita, crime, minciuni, furt, inselaciune, pofta de putere, manipulare, aproape toate pacatele capitale.

Interesant de amintit este punctul de vedere al lui Jorge, personaj inspirat, din cate am inteles, de Jorge Luis Borges. Acesta se declara inca de la inceputul cartii impotriva rasului, pentru ca prin ras omul se depraveaza cel mai mult, rasul este pacat de moarte si il indeparteaza pe om de la meditatie si de la curatenia sufleteasca. Teorii intregi si exemple ce nu se mai termina sunt aduse pentru si impotriva sustinerii acestui punct de vedere. Nu lipseste nici preacurvia exercitata de calugari, atat intre ei, cat si cu femei, Adso insusi fiind fermecat de o tanara taranca cu care intretine actul sexual. Insa, acest pasaj este atat de fermecator, incat nimic din ce povesteste in memoriile lui nu este intinat de vulgaritate sau pacat.

Umberto Eco se dovedeste a fi expert in pietre pretioase, plante, religie, arhitectura, limbi straine si atatea altele incat nici nu mi le mai amintesc. Si totusi ar fi atatea de spus despre cartea asta, mai am multe notite despre ea. Insa deja am scris prea mult si mi-e sa nu va povestesc totul. Fiti fara grija, mai e mult prea mult pe langa tot ce am scris eu aici.”  Sursa

Ecranizarea romanului a fost realizata in 1986 sub titlul The name of the rose. Pentru cei interesati sa o urmareasca, astazi 26.12.2010 pe TVR2 de la ora 22.30. :)

Actori: Sean Connery, Christian Slater, Helmut Qualtinger, F. Murray Abraham, William Hickey, Elya Baskin, Volker Prechtel, Leopoldo Trieste, Michael Lonsdale
Regizor: Jean-Jacques Annaud

Premii:

Filmul s-a bucurat de numeroase nominalizări şi premii câştigate la foarte multe festivale internaţionale de film. Deoarece lista este extrem de lungă, iată doar câteva:

- în 1987 câştigă premiul Cesar pentru "cel mai bun film străin" - Jean-Jacques Annaud.

- în 1988 câştigă premiul pentru "cea mai bună producţie" la Festivalul de Film din Bavaria; premiul BAFTA pentru "cel mai bun actor" - Sean Connery şi premiul pentru "cel mai bun machiaj".